plec acasa

chiar asa, maine plecam in tara cu catel, purcel si asa mai departe...adica cu sotul, cu Super Ciccio, mama, toate bagajele care inca trebuie sa le fac si o gramada de emotii. Emotii...pai de ce? Beh, pentru ca sunt mai bine de 4 ani de cand nu merg acasa, de cand nu fac o plimbare prin locurile cunoscute mie ca si "acasa", de cand nu ma copleaseaza navalnic amintirile acestora, a prietenilor si a tuturor aventurilor care le-am petrecut in oraselul meu.

Imi este dor. Dor de a merge pe jos pana in Darmanesti, la Liceul de informatica (mai precis cred ca acum se numeste Colegiul National de Informatica) si parcurgand acest traseu sa-mi aduc aminte ca faceam acest drum acum cativa ani buni impreuna cu fostii colegi, cand decideam sa chiulim, sa mergem pe deal sau prin vreun bar. Dor de a face o plimbare pana in strand, trecand pe sub copacii care se alineaza de o parte di de a alta a drumului, respirand mirosul pamantului de padure, a rasinii brazilor si aducandu-mi aminte cum faceam acest drum cand trebuia sa-l intalnesc per el, bastardul care mi-a rupt inima la 14-15 ani. O Doamne, cum a trecut timpul si cum m-am schimbat.

Ma emotionez, caci am plecat din oraselul meu o copila inocenta, cu toata viata inainte, ca un jurnal cu pagine goale care urma sa fie umplut cu povestirile tuturor experientelor noi care ma asteptau si iata-ma acum ca ma intorc o femeie (una bella donna direbbero alcuni ;o) ) casatorita si cu un ingeras de copil. Parca nu ma recunosc.